AUTHOR: Ovidiu Cristian NEDU
TAITTIRIYA-UPANISAD (ANNOTATED TRANSLATION)
Danubius, XXXIV, Galaţi, 2016, pp. 321-376.
Abstract
Taittiriya-Upanisad is one of the oldest Upanisads, belonging to the branch of the Black Yajur-Veda.
The text interlaces the ancient cosmological and dynamic approach to reality, of Vedic influence, with more recent ontological and substantial approaches. Whether cosmological or ontological, all these approaches reveal the unity of reality (either functional either substantial).
The text takes over an ancient Vedic approach to reality, which considers food (anna) as the very essence of everything and reinterprets it in the new monist metaphysical context, presenting food as the substantiality of everything, as the universal ontological foundation.
Some paragraphs, such as I.iii.1-3, III.x.2-III.x.3, II.viii.1, offer an interesting approach to the ultimate reality; Brahman is presented under a dynamical, functional aspect, as the complementarity of the world processes or as the specific process of the elements of the Universe. Such an approach is rare in the Upanisads, which usually prefer a static, substantial ontology and not one of the process type.
A major contribution of the text is the depiction, in the paragraphs II.i-II.v and III.i-III.vi, of the ultimate reality (Brahman) as bliss (ānanda). This could be considered as the “gospel” of Hinduism, bliss being stated as the fundamental condition of reality, the ultimate finality of everything.
The text also exposes a theory which would become classical in later Advaita Vedānta, namely the one regarding the five „sheaths” (kosa) of the reality. The difference between the way Taittiriya-Upanisad depicts reality and the way classical Advaita Vedānta does it lies in the fact that, for Taittiriya, bliss (ānanda) is not the most subtle cover of the absolute, but is identical with the ultimate reality itself. Hence, the text is ontologically quite tolerant, avoiding a sheer delimitation between “real” (sat) and “illusory” (māyā), as later Advaita Vedānta would do, but seeing everything as real, in various degrees. Reality is therefore all-encompassing, only that in more or less diluted ways.
TAITTIRIYA-UPANISAD (TRADUCERE ADNOTATĂ)
Rezumat
Taittiriya-Upanisad este unul dintre cele mai vechi texte din corpusul Upanisadelor şi ţine de Yajur-Veda neagră.
În text, coexistă arhaicele perspective vedice asupra realităţii, de tip cosmologic-procesual, cu perspective mai recente, de tip ontologic-substanţial. Toate aceste abordări converg către afirmarea caracterului unitar al realităţii, fie că este vorba despre o unitate funcţională sau una substanţială.
Preluând o veche idee, de sorginte vedică, care considera hrana (anna) drept esenţa a tot ceea ce există, textul o reinterpretează în noul context metafizic monist şi prezintă hrana drept substanţialitatea a tot ceea ce există, drept temeiul ontologic al întregului Univers.
Unele paragrafe, cum ar fi I.iii.1-3, III.x.2-III.x.3, II.viii.1, abordează realitatea într-o manieră mai rar întâlnită în Upanisade; Brahman este prezentat sub aspect dinamic, funcţional, drept complementaritatea proceselor Universului sau drept dinamismul lor specific.
Unul dintre cele mai importante aporturi filosofice ale textului este prezentarea realităţii ultime (Brahman) drept beatitudine (ānanda). Această expunere poate fi considerată drept „evanghelia” hindusă, beatitudinea fiind înfăţişată drept natura fundamentală a întregii realităţi, drept finalitatea ineluctabilă a tuturor proceselor.
De asemenea, poate fi întâlnită în text o teorie care va dobândi consacrarea în şcoala Advaita Vedānta şi anume cea referitoare la cele cinci „învelişuri” (kosa) ale realităţii. Diferenţa dintre modul în care Taittiriya-Upanisad înfăţişează realitatea şi modul în care aceasta apare în formele clasice ale Vedāntei non-duale constă în faptul că, pentru Taittiriya, beatitudinea (ānanda) nu reprezintă cel mai subtil înveliş al absolutului ci este însăşi realitatea ultimă. Textul se arată astfel mai „îngăduitor” ontologic decât Advaita Vedānta clasică, nedelimitând strict între realitate (sat) şi iluzoriu (māyā), aşa cum va face Advaita Vedānta clasică, ci doar distingând grade succesive de realitate. Totul este înglobat într-o unică realitate atotcuprinzătoare care doar este în mai mică sau în mai mare măsură „diluată”.