AUTHOR: Lina CODREANU

Danubius, XXXIV, Galaţi, 2016, pp. 547-553.

Abstract

Apărută la Bucureşti, în 1936, la Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica-Ilfov, cartea arhiereului dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanu, vicarul Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei – Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861 – a apărut în 2014 editată de Muzeul de Istorie Galaţi în colecţia „Restitutio Historiae”. Ca ediţie anastatică, de prefaţare şi îngrijire s-a preocupat prof. Cristian-Dragoş Căldăraru, directorul instituţiei gălăţene.

Nu e un studiu întâmplător, fiindcă în 1939, continuând cercetarea ştiinţifică în arhivele Episcopiei Huşilor despre etapele organizării Bisericii ortodoxe din ţară, din vremea lui Cuza Vodă până în 1872 când s-a aprobat legea organică, pe timpul regelui Carol I, ierarhul Veniamin Pocitan (5 dec. 1870-14 mart. 1955) a publicat o nouă lucrare cu titlul Melchisedec – ca membru al sfântului Sinod (1856-1861). Atenţiunea s-a concentrat asupra „rolului precumpănitor pe care l-a avut marele Melchisedec în această însemnată epocă de aşezare şi organizare a Bisericii noastre româneşti, pe bazele canonice ale ortodoxiei”, după cum afirmă autorul în precuvântarea cărţii din 1939.

După învestirea arhim. Sofronie Miclescu pe scaunul de mitropolit al Moldovei, în locul lui a fost numit ca episcop al Huşilor arhim. Meletie Istrati, în toamna lui 1851. Chiar din primul an a înfiinţat Seminarul teologic ortodox, numindu-l profesor şi rector al nou-înfiinţatului seminar pe arhiereul Veniamin Arhipescu (1823-1897) pe care l-a adus de la mânăstirea Slatina. Din 1853, rectoratul a fost preluat de către monahul Nifon Bălăşescu şi, din primăvara lui 1856, a fost chemat de către episcopul Meletie şi „întărit” de către domnitorul Grigore Ghica la conducerea seminarului teologic, Melchisedec Ştefănescu (1823-1892), unde a avut statut monahal de arhimandrit, profesor şi rector la seminarul huşean, locotenent de episcop de al Episcopiei Huşi.

Cartea arhiereului Veniamin Pocitan Ploeşteanu cuprinde, în cinci capitole, aspectele esenţiale ale vieţii şi activităţii monahului Melchisedec, pe care autorul le numeşte momente: „Zic momente, căci a descrie întreaga lui activitate, desfăşurată în această eparhie, ar trebui câteva volume şi nu-i vremea acum de publicaţiuni luminoase” (p. 12).

În această lucrare, cercetarea autorului se focalizează doar asupra a cinci ani din activitatea arhim. Melchisedec, materialul elaborat surprinzând cinci valenţe ale personalităţii: rector şi profesor la Seminarul din Huşi, deputat al preoţimii eparhiei Huşilor, ministru de culte şi instrucţiune publică, membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti, membru în consiliul superior de instrucţie. La seminarul teologic ortodox huşean şi-a început afirmarea sub multiple aspecte, precum notează autorul în Introducere: „La Huşi îşi desface aripile şi începe a sbura singur. Era în vârstă de 33 ani; tocmai vârsta omului format.”

Cu studii la Academia teologică din Kiev, unde a obţinut titlul academic de „Magistru în teologie”, Melchisedec Ştefănescu a funcţionat ca inspector şi profesor la Seminarul din Socola şi, îndată ce a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul Sofronie Miclescu (12 ian. 1856), a fost numit, la 5 martie, rector şi profesor la Seminarul din Huşi prin decretul nr. 843 înmânat „de către episcopul Meletie şi Leon Ghica, cari alcătuiau epitropia de conducere a seminariului” (p. 14). A trăit viaţa şi evenimentele în mod accelerat, în cavalcadă. Doar la trei zile după învestire la conducerea şcolii, propune epitropiei o serie de măsuri, expuse riguros privind supleanţii, mărirea numărului de clerici la 40, internarea seminariştilor, încurajarea şi sprijinirea elevilor talentaţi, pregătirea corespunzătoare a profesorilor. La numai o lună (în aprilie) înaintează tot epitropiei un raport privind sporirea numărului de interni şi a bugetului pentru hrana lor, starea încăperilor şcolii, mărirea „lefilor profesorilor”, urmat în iulie de un altul în care propunea inventarul bunurilor din seminar, bibliotecă, trapeză şi din cămara de alimente. Arhim. Melchisedec propune astfel o organizare judicioasă a învăţământului teologic ortodox şi laic, adaptat noilor cerinţe ale epocii, cu o situaţie concretă de la care să înceapă dezvoltarea. Drept urmare, obţine în iulie de la minister o sumă de bani şi deschiderea că o poate completa „de la Aga D. Tulbure, posesorul moşiei târgului Huşi”. Nevoia de schimbare se confirmă şi prin poziţia prinţului Dimitrie A. Cantacuzino, care propune seminarului ca, începând cu 1 septembrie, să introducă un „curs de pedagogie şi metodică”, necesar pentru pregătirea seminariştilor care vor deveni „profesori săteşti”.

Departamentul cultelor şi instrucţiei publice îi solicită o informaţie dezvoltată despre seminar. La 1 octombrie, rectorul Melchisedec Ştefănescu trimite departamentului un Memoar foarte meticulos întocmit despre starea actuală a seminariei eparhiale Huşi, căruia îi adaugă şi o scrisoare de însoţire adresată ministrului departamentului G.C. Gherghie – „părintele şcoalelor naţionale”. Nimic nu pare a-i scăpa din vedere rectorului, după cum se poate observa din numirea capitolelor Memoarului: Corpul profesoral; Elevii seminariei; Ştiinţele ce se paradosesc în cursul de patru ani; Ramul iconomic; Personalul atingător; Încăperile seminariei; Elevii externi; Şcolile ţinutale de catihezaţie. Însuşi episcopul Meletie, impresionat de cele relatate, intervine cu o adresă la minister iar Departamentul cultelor şi instrucţiei publice răspunde favorabil şi acordă mijloacele oportune începând cu anul şcolar următor 1856/1857. A fost nevoie de perspicacitatea unui bun organizator, perseverent şi cu putere de argumentare precum arhimandritul Melchisedec pentru ca în doar 8 luni să se mişte un car înţepenit în birocraţie şi delăsare. Astfel s-a pornit construirea unui nou local, potrivit pentru seminar, în locul chiliilor insalubre şi neîncăpătoare. Integral, localul a fost terminat mai târziu, prin 1868, dar principala realizare e că s-a ridicat clădirea pentru seminarul huşean.

Un episod neplăcut s-a iscat de la instruirea practică a seminariştilor (în Biserica Sf. Nicolae ori în Catedrala episcopală), opiniile rectorului fiind diferite de ale lui Calinic Haripoleos, locotenentul de episcop Huşi. Dreptate i s-a dat arhimandritului iar consecinţele le-a primit Calinic, fiind înlocuit din locotenenţa episcopiei de Huşi de însuşi Melchisedec.

Cert e că timpul cât arhimandritul Melchisedec Ştefănescu a stat la cârma şcolii seminariale din Huşi, „a fost o adevărată epocă de înflorire a acestei şcoli bisericeşti” (p. 39). Declinul urma să vină după alegerea lui Melchisedec ca deputat al preoţimii eparhiei Huşilor în Divanul Ad-hoc (august 1857). Pe 21 septembrie era convocat/somat de noul Mitropolit al Moldovei, Sofronie Miclescu, ca să se prezinte în capitală pentru deschiderea Divanului. Majoritatea membrilor pledau pentru unire: „Ziua de 7 Octombrie, 1857, când s-a votat Unirea Principatelor, a fost ziua cea mai frumoasă din istoria modernă a neamului nostru. Toţi deputaţii, clerici şi mireni, într-un entuziasm de nedescris, au semnat unirea. Pentru Melchisedec unirea era nu numai o cerinţă naţională a vremii, nu numai o dorinţă scumpă a sufletului său, ci o adevărată dogmă a Bisericii naţionale” (p. 44) – notează emoţionat martorul acelor vremuri şi autorul cărţii în discuţie, Veniamin Pocitan.

La Divan, arhim. Melchisedec a stat până la dizolvarea lui, pe 13 ian. 1858, după care s-a întors la catedra şi la rectoratul seminarului din Huşi. Aici l-a primit pe colonelul Alex. Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Române, alături de care a rostit, din amvonul catedralei episcopale, cuvinte memorabile despre dragostea de neam, datoria faţă de Biserică şi ţară şi împlinirea unirii ca datorie evanghelică.

În pasaje răsfirate de-a lungul cărţii, autorul surprinde liniile portretistice definitorii ale personalităţii marelui bărbat din viaţa monahală şi laică a Bisericii, şcolii, politicii şi culturii româneşti. Fiind „sufletul mişcării” unioniste, era vrednic de aprecierea tuturor şi consultat de mai-marii vremii: „Chipul cum trata el chestiunile puse în discuţie, pătrunderea lor adâncă şi forma aleasă sub care le prezenta divanului, atrase atenţia tuturor bărbaţilor, bisericeşti şi laici, cari descoperiră într’însul un suflet de elită, un patriot convins, un cleric de o cultură superioară, teologică şi profană, un demn reprezentant al clerului, o minte care ţinteşte departe.” (p. 44).

Numit prim ministru în 1860, Mihail Kogălniceanu l-a ales în cabinetul său, ca ministru de culte şi instrucţiune publică, pe arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, „un cleric cult şi în acelaşi timp mare patriot, care să-l ajute la rezolvarea delicatei probleme a «secularizării averilor mânăstireşti»” (p. 47). Cum pentru prima oară se includea în lista cabinetului de guvernare numele unui membru al clerului, faptul a stârnit admiraţie, vâlvă, dar şi opinii contrare, ducând la atitudini complotiste pentru înlăturarea arhimandritului de pe banca ministerială. Interpelarea deputatului Grigore Cuza, reprezentantul marilor proprietari din ţinutul Vaslui, a primit răspuns argumentat din partea prim ministrului Kogălniceanu: „Art. 46, din Convenţie, face pe toţi românii, egali înaintea legii, şi le dă drepturi tuturor, de a ocupa funcţiile statului, fără excepţii.” (p. 53). Deşi numit şi votat ca ministru, Melchisedec şi-a înaintat demisia, încât activitatea lui ca ministru (de la 30 aprilie la 6 mai 1860) s-a redus doar la câteva iniţiative precum: oprirea hirotonirilor pe bani (arhieria, preoţia şi diaconia), inventarierea averii bisericilor şi numirea arhim. Veniamin Arhipescu ca preot deservent la Ca­pela română din Paris. În ciuda faptului că, ulterior, în 1868, i s-a mai oferit acest post în guvernul I.C. Brătianu, arhimandritul a refuzat, dedicându-se cercetării ştiinţifice.

Autorul cărţii face un bilanţ şi conchide că ceilalţi (mitropolitul Sofronie, instituţia Bisericii) au avut de pierdut, însă Melchisedec a fost privit şi apreciat de românimea ortodoxă, de către domnitorul Cuza şi de familia regală pentru meritele sale (cultură, abilitate politică, binefaceri întru prosperarea Bisericii ortodoxe) prin care îşi depăşea semenii. Părerea lui N. Iorga – exprimată într-un articol din „Neamul românesc” în 1907 (v. p. 64) şi întărită în 1918 (nr. 145) – era că arhimandritul ar fi meritat ranguri mai înalte: „pragul mitropoliei, care i se cuvenea, nu l-a călcat, nici la Bucureşti, nici măcar la Iaşi”; „locul lui, al acelui care înnoise românismul în Basarabia de jos, care trimisese emisarii săi culturali în Dobrogea, care apărase drepturile Bisericii româneşti şi ale statului român, ca misionar diplomatic al acestuia, era în scaunul Moldovei, dacă nu şi în acela de Primat al ţerii. // Dar numele lui nu s-a înscris între mitropoliţii români.” (N. Iorga, Oameni cari au fost, I, 2009, p. 589).

În capitolul al patrulea, Veniamin Pocitan include mai puţine detalii ale momentului, dar strict necesare pentru înţelegerea ascensională a „personajului”. Bine pregătit, convingător şi drept, prezenţa arhimandritului în diverse comisii importante pentru întocmirea proiectelor Sinodului a fost o necesitate. Astfel, a fost membru în comisiunea pentru secularizarea averilor mânăstireşti, comisie care a elaborat legea, votată la 1 dec. 1863. A cunoscut îndeaproape starea mânăstirilor ortodoxe şi a constatat prejudiciile aduse de ierarhii străini (greci) în vremea domnitorului Cuza. Coordonator, cu tact şi înţelegere, Melchisedec a gândit să ajute şcolile şi spitalele şi a apărat interesele Bisericii naţionale, ceea ce se confirmă prin atribuţiile de administrare succesivă a celor trei eparhii ca Locotenent de Episcop la Huşi (1861-1864), Episcop al Dunării de Jos (1864-1879) şi Episcop al Romanului (1879-1892).

În calitate de membru în consiliul superior de instrucţie, cu certe cunoştinţe didactice şi pedagogice, a fost delegat să asiste la examenele de sfârşit de an (iunie 1860), prilej nou de a cunoaşte aprofundat starea şcolilor vizitate (Bârlad, Tecuci, Galaţi, Reni, Ismail şi Chilia). Către prim-ministrul M. Kogălniceanu a trimis o scrisoare cuprinzând impresiile iar către Ministrul Cultelor şi Instrucţiei publice, un raport detaliat, în 6 puncte, descriind starea învăţământului din localităţile vizate.

Privită în ansamblu, în cartea sa, arhiereul Veniamin Pocitan intervine cu sumare comentarii asupra momentelor, dar are meritul de a reda conţinutul unei bogate corespondenţe purtate de arhim. Melchisedec, ceea ce subliniază ritmul fervent şi prompt al acţiunilor. Documentaţia este subsumată statutului pe care-l avea arhimandritul (rector, deputat, ministru, membru în comisii), dar dispusă într-o ordine cronologică. Contabilizată, corespondenţa directă ori tangentă cuprinde peste 30 de documente reprezentând: propuneri, rapoarte, cereri, memoare, scrisori oficiale şi individuale, ordine, scrisori-răspuns (oficiale şi particulare), anunţuri din Monitorul oficial, interpelări, demisii, anafore, adrese (petiţii), referate, articole din presa vremii etc. Schimbul epistolar oferă şi o imagine a societăţii româneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea prin relaţiile dintre factorii implicaţi: rectorul unui seminar, epitropia, ministrul/ Ministerul cultelor şi instrucţiunii publice, domnitorul Cuza, prim ministrul Kogălniceanu ş.a.

După 1864, ajungând Episcop al Dunării de Jos apoi Episcop al Romanului, s-a dedicat cercetării arhivelor, publicând în 1869, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, urmată, în 1874-1875, de Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman. În anul 1870, a fost ales membru al Academiei Române, devenind primul cleric academician. Cărturarul a elaborat peste 20 de cărţi teologice, pastorale, istorice iar asupra personalităţii sale şi-au exprimat opiniile B. Petriceicu-Hasdeu (1892), Constantin Diculescu (1908), N. Iorga (1930), Veniamin Pocitan (1936), Ioan Kalinderu (1984), M. Păcurariu (1992), Antonie Plămădeală (1997), Al.M. Ioniţă (2001), Tudor Ghideanu (2009) ş.a.

Melchisedec Ştefănescu rămâne unul dintre marii patrioţi ai neamului, un reper monahicesc care a aşezat lăcaşul Episcopia Huşilor şi Seminarul teologic ortodox, între cele mai importante instituţii ale Moldovei din a doua jumătate a unui secol al organizării şi al propăşirii. Versurile lui Grigore Alexandrescu din elegia Umbra lui Mircea. La Cozia („Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaș odată în războaie a purtat;/ Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,/ Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.”) îmi vin în minte asemenea unui ecou ce se sparge de zidul indiferenţei contemporane, condiţii în care această restituire în formă anastatică – Veniamin Pocitan Ploeşteanu, Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861 – devine pilduitoare şi prin truda autorului şi prin polivalenţa „personajului” său. Arhimandritul Melchisedec Ştefănescu este ierarhul şi cărturarul care, traversând secolul al XIX-lea, prin „vrednicia” sa, a impulsionat propăşirea ştiinţei şi culturii noastre, a dat strălucire Bisericii, Şcolii, Academiei Române.

Download