AUTHOR: Raluca Cristina SARĂU
MODERNITY AND ATEMPORALITY AT BRÂNCUŞI. LA SAGESSE DE LA TERRE. LE BAISER
Danubius, XXXIV, Galaţi, 2016, pp. 307-320.
Abstract
Constantin Brancusi remains an enigmatic personality of his time. If the image of the man, the one that reached us, is ambivalent, the work is just as important, as it defies analysis. Difficult to place on its sources, without any direct lineage, Brancusi’s work occupies a special place in the history of modern sculpture of the twentieth century. However, exegeses and interpretations abound. For some critics, the sculptor is largely indebted to his Romanian origins, an heir of the ancient tradition of the direct carving of wood and stone and marked by a certain tendency to mysticism. For others, his settling in Paris is essential, due to the influences he might have undergone – those of Cubism, Dadaism and Surrealism, the styles of his time or the African figurines and the Egyptian art. But if none of these assumptions is negligible, each of them offers only a partial perspective on his secret personality. The constancy of his objectives and the exceptional formal unity of his sculpture make his work even more refractory to analysis. Because it is the work of a lifetime, which, at first glance, seems to show no change, no sequence styles or themes that may help understand maturation in its concepts or forms. The aim of this paper is to analyse La Sagesse de la Terre and Le Baiser, two sculptures that represent a radical swerve from Brancusi’s previous attempts, as well as the sculpture of his time, a visible break in the stylized simplification, the frontal and the relative symmetry that characterize them.
MODERNITATE ŞI ATEMPORALITATE LA BRÂNCUŞI. CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI. SĂRUTUL
Rezumat
Constantin Brâncuşi rămâne o personalitate enigmatică a vremii sale. Dacă imaginea omului, cea care a ajuns până la noi, este ambivalentă, opera sa este tot atât de importantă, deoarece sfidează analiza. Dificil de stabilit în ceea ce priveşte sursele, fără o descendenţă directă, opera lui Brâncuşi ocupă un loc special în istoria sculpturii moderne a secolului douăzeci. Totuşi, exegezele şi interpretările sunt numeroase. Pentru unii critici, sculptorul rămâne dator originilor sale româneşti, fiind un moştenitor al vechii tradiţii a cioplirii directe a lemnului şi pietrei şi cu o anumită tendinţă spre misticism. Pentru alţii, stabilirea sa la Paris este esenţială, datorită influenţelor pe care le-ar fi putut primi din arta cubistă, dadaistă şi suprarealistă sau din arta africană sau egipteană. Dar, chiar dacă nici una dintre aceste presupuneri nu este de neglijat, fiecare dintre ele oferă doar o perspectivă parţială asupra personalităţii sale secrete. Obiectivele sale constante şi unitatea formală excepţională a sculpturii sale fac opera şi mai dificil de analizat; este munca sa de o viaţă care, la o primă vedere, pare să nu se fi schimbat deloc, fără modificări de stil sau teme care ar putea ajuta la înţelegerea maturizării conceptelor şi formelor. Lucrarea îşi doreşte să analizeze Cuminţenia pământului şi Sărutul, două sculpturi ce reprezintă o desprindere totală de operele sale anterioare, ca şi de sculptura epocii, o ruptură vizibilă prin simplificarea stilizată, simetria frontală şi relativă ce le caracterizează.