AUTHOR: Ovidiu Cristian NEDU

THE MIND (MANAS) AND THE ILLUSORY PROJECTION OF THE AFFLICTED (KLIȘȚA) INDIVIDUAL SELF (ĀTMAN), IN VIJÑĀNAVĀDA BUDDHISM

Abstract

According to Vijñanavada, the idealist school of Buddhism, individual being represents an erroneous limited projection of the universal consciousness, of the storehouse consciousness (alayavijñana). The sphere of human experience does not represent a mere type of experience among many others, but a specific one which represents a “deviation” from the authentic reality.
The function of projecting the individual, when looked upon from the perspective of the universal level of the storehouse consciousness, is described as the “appropriation” (upadana) of an individual identity by the universal consciousness; when it is looked upon from the perspective of the individual himself, the function of projecting and maintaining individuality is described as “mind” (manas). In Vijñanavada, the mind represents that function of consciousness which, appropriating a determined sphere of experience as its own identity, gives birth to the individual being.
As the mind represents the very condition through which the person is projected, the personal experience automatically includes the activity of the mind. The mind is the one that, in a non-deliberate, non-conceptual manner, appropriates the person, the individual self; nevertheless, at its level, the experience of the ego is still conceptually undetermined, irrational, unconscious, instinctual, subliminal. The attachment to ego, as it is experimented at the level of the mind, manifests as irrational instincts or natural urges. Only at the level of the mental consciousness, the ego, the individual self, is rationally, conceptually depicted, acquiring a clearly determined conceptual identity.
When a certain series of factors is ascribed the status of “individual self” (atman), of “person” (pudgala), the entity thus created is nothing else but an ontological fiction. The consciousness affected by the error (viparyasa) of the individual self projects itself within a sphere of ontological illusion, a sphere wrongly identified as reality. What is truly real, i.e. the ultimate reality (dharmadhatu) and the conditional flow (prattyasamutpada) of an ideatic nature, gets out of comprehension when the person, the individual self are considered as real and the whole experience starts to be structured according to the tendencies induced by the individual identity.
The activity of the mind creates the “fundamental error” (viparyasamla), the “fundamental ignorance”, its veiling activity which engenders that background ignorance affecting the human being during all his experiences. The absence of the absolute knowledge in case of the human beings is explained precisely by the fact that their experience is constituted on the basis of the experience of the mind.
The attitude of the subject towards those components of the experience that have been assumed as his own self changes and becomes one of “elevation” (unnati), of “pride” (māna). The attitude meant by these terms is that of a special importance paid to certain components of experience, due to the new status that has been ascribed to them. Once his own nature has been identified within the fleeting experience, this experience stops being only experience and illusorily becomes his own nature. He is no longer indifferent to the transformations of the experience, which are no longer mere experiences, but appear as alterations of his own nature. This way, the subject undergoes affliction (kleșa), gets entrapped in his own experience. The anxiety and the suffering that characterize human existence are due to this erroneous identification of the human nature with the illusory identity appropriated by the mind.

Rezumat

Conform Vijñanavadei, şcoala idealistă a budhismului, fiinţa individuală reprezintă doar o proiecţie iluzorie şi limitată a conştiinţei universale, a „conştiinţei-depozit” (alayavijñana). Registrul experienţei umane nu reprezintă o simplă formă de experienţă între multe altele, ci una specifică, care reprezintă o „deviaţie” de la condiţia firească a realităţii.
Privită dinspre registrul universal al conştiinţei-depozit, funcţia constituirii individului este descrisă ca „apropriaţie” (upadana) a unei identităţi individuale de către conştiinţa universală, atunci când este privită dinspre individul însuşi, funcţia constituirii şi menţinerii individualităţii este descrisă ca „minte” (manas). În Vijñanavada, mintea reprezintă acea funcţie a conştiinţei, acea ipostază a conştiinţei care, apropriind un registru determinat al experienţei ca identitate proprie, dă naştere fiinţei individuale.
Deoarece mintea reprezintă însăşi condiţia prin care se constituie persoana, experienţa personală include, în mod automat, activitatea minţii. Mintea (manas) este aceea care, în mod non-conceptual, apropriază persoana, sinele individual, însă la nivelul minţii experienţa egoului este încă ne-delimitată conceptual, iraţională, inconştientă, instinctuală, subliminală. Ataşamentul faţă de ego, aşa cum este el experimentat la nivelul minţii, se manifestă sub forma instinctelor iraţionale, a pornirilor naturale. Doar la nivelul experienţei conştiinţei mentale, egoul, sinele individual, este înfăţişat în chip raţional, conceptual, dobândind o identitate conceptuală clar delimitată, determinată.
Atunci când o anumită serie de factori a dobândit un statut de „sine individual” (atman), de „persoană” (pudgala), entitatea astfel creată nu reprezintă altceva decât o ficţiune ontologică. Conştiinţa afectată de eroarea (viparyasa) sinelui individual se stabileşte pe sine într-un registru al iluziei ontologice, registru care este considerat în mod eronat drept realitate. Ceea ce există în mod autentic, adică realitatea ultimă (dharmadhatu) şi fluxul condiţional (prattyasamutpada) de o natură ideatică, sunt pierdute din vedere atunci când persoana, sinele individual sunt considerate drept reale şi când întreaga experienţă începe să fie structurată pe baza tendinţelor induse de identitatea individuală.
Activitatea minţii deţine un statut de „eroare fundamentală” (viparyasamla), de ignoranţă fundamentală, activitatea sa de ocultare producând acea ignoranţă de fond care afectează fiinţa umană pe parcursul tuturor experienţelor sale. Absenţa cunoaşterii absolute la nivelul experienţei fiinţei umane se explică tocmai prin faptul că această experienţă se constituie pe baza experienţei minţii.
Atitudinea subiectului experienţei faţă de acele componente ale experienţei ce au fost asumate ca identitate proprie (atman) se schimbă şi devine una de „elevaţie” (unnati), de „mândrie” (māna). Atitudinea avută în vedere prin aceşti termeni este aceea de importanţă specială acordată anumitor componente ale experienţei, importanţă datorată atribuirii unui nou statut lor. Odată ce natura sa proprie a fost identificată la nivelul experienţei fluctuante, această experienţă încetează a mai reprezenta doar experienţă, şi dobândeşte, în mod iluzoriu, substanţialitate, natură proprie. Transformările experienţei nu îi mai sunt indiferente subiectului, nu mai constituie simple experienţe, ci apar drept alteraţii ale însăşi naturii sale. În acest fel, conştiinţa ajunge să fie afectată de perturbaţie (kleșa), ajunge înlănţuită în propria sa proiecţie. Tensiunea şi suferinţa specifice vieţii umane se constituie tocmai pe baza acestei identificări eronate a naturii umane cu individualitatea iluzorie apropriată de minte.

Download